Am fost in Japonia – Ziua I
Guest Post by Valentina Saygo
In weekend am vizionat a nu-stiu-cata-oara filmul “Memoriile unei gheise” pentru a simti mai intens si mai adanc cultura japoneza.
De cate ori ma afund intr-o carte cu aceeasi tema, o fac cu speranta ca poate voi intelege ceva, iar efectul este acelasi…ies mai bulversata decat am intrat.
Si voi incepe direct cu concluzia: Murakami este mic copil in scrierile sale iar noi, occidentalii nu avem nicio sansa sa putem intelege veacuri intregi de cultura nipona sedimentata precum ramificatiile alambicate ale unui artar japonez.
Am fost in Japonia, iar pentru mine a fost una dintre cele mai mari dorinte si iata ca s-a dus.
Am fost sa simt, sa gust, sa ating, sa respir.
Am visat mii de zile la acest moment si l-am plamadit in fel si chip, iar acum la intoarcere, stau si ma bucur inca pentru toate trairile intense pe care le-am avut, la celalalt capat al lumii, o alta lume decat cea pe care mi-am imaginat-o.
Si n-am avut nicio asteptare, a nu se intelege gresit. Am vrut sa o iau toata, sa ma inunde si sa o las sa dea navala in sufletul meu, cu tot tsunami-ul de care poate da dovada.
Exact asa a fost Japonia pentru mine, un tsunami care mi-a invadat fiecare bucatica de suflet!
Mi-am dat seama abia dupa ce am revazut filmul si cum acea mica fetita japoneza alerga sub portile Shinto ale templului Fushimi, acele porti portocalii nesfarsite, iar atunci m-au invadat lacrimile si am realizat ca “am fost acolo”. Nu am avut taria sa alerg la fel ca ea, dar abia la o luna de la intoarcere m-am simtit la fel de descatusata de intensitatea visului meu care a fost sa fie.
A trebuit sa astept ca sa sedimentez intensitatea amintirilor atat de intense, sa treaca impresiile bulversante si chinul unui drum lung cu jetlag-ul de rigoare.
Era sa pierd avionul la plecare, pentru ca nu am setat cum trebuie cele trei alarme ale ceasului, insa destinul m-a lasat sa plec si sa infrang mercurul retrograg care se pusese de-a curmezisul.
Mi-a tihnit cafeaua abia dupa ce m-am vazut in fata portii de imbarcare si cu Lonely Planet-ul meu in spinare, pe care ulterior l-am abandonat in geamantan, fara sa mai imi pese de ce vrea sa zica.
Prima senzatie in aeroport a fost cea a unei lumi normale, de parca nu mi se lasa dezvaluita. Tokyo mi s-a derulat in goana autocarului, gigantic precum o nava spatiala, plin de zgarie-nori, de parca nimerisem in mijlocul Manhattan-ului. Un oras imens si fascinant, iar eu m-am simtit mica si pierduta in toata acea aglomeratie de cladiri inguste si impertinent de inalte, de autostrazi suspendate si vacarm de oameni. Am constientizat ca populatia acestui oras este mai mare decat populatia Romaniei si m-am pierdut si mai tare.
Cum aveam sa razbat si sa inteleg, chiauna de somn si oboseala, ce mi se intampla? Mai ales cand am constientizat ca check-in ul la hotel se face la ora 16?
Cu ultimele farame de energie am inceput, la brat cu Anamaria, sa cautam un loc unde sa ne tragem sufletul si sa pierdem timpul, sa dam piept cu realitatea. Si nu muta ne-a fost uimirea cand am descoperit caldura unei cafenele, pe care am vizitat-o si in zilele urmatoare. Fara un yen in buzunar, infometate si obosite am facut cunostinta cu deschiderea si servialitatea japoneza. Am intalnit o doamna in varsta care m-a trimis catre banca, de fapt a luat-o inaintea mea si a trebuit sa imi dozez energia si sa alerg serios sa ma tin dupa ea. Isi lasase balta clientii, ca sa imi arate de unde sa scot un prapadit de cash, si iata-ma in fata bancomatului de parca eram in fata unui bord de avion. Si bine-nteles ca nu am reusit sa scot niciun ban si m-am intors cu coada intre picioare. Dar pe acea femeie am iubit-o si o iubesc in continuare. Nu stiu cum o cheama si regret ca nu ne-am facut o poza impreuna, dar a luat-o la fuga si cu Anamaria pana la posta, de data asta cu success, asa ca am putut sa mancam si sa bem cafea in tinha. Am vizitat cafeneaua de langa hotel cat am stat la Tokyo, pentru ca a fost fost primul loc unde nu m-am simtit pierduta, m-am simtit acasa si de-a casei. Am facut schimb de tigari, doamna-san fiind impresionata de Davidoff-ul meu roz cu care am facut furori si nu a vrut in ruptul capului sa ma lase sa ii ofer o tigara fara sa imi dea una in schimb.
Am mancat primul curry japonez si mi s-a parut atat de bun, in tot nefirescul lui, dar nu am mai stat sa ma gandesc care ar fi legatura sau ingredientele, dupa toata mancarea de plastic din avion.
Imi mai amintesc ca ajunsa in camera de hotel, am comandat un masaj cu ulei care sa ma ajute sa scap de toata amorteala avionului si ca m-am bucurat cu el cu sincope, cu toate ca am adormit de cel putin 3 ori, pana am adormit de tot. Si m-am trezit pe la ora 20 infometata si energica sa descopar lumea, intr-o bezna totala, intr-un cartier tacut si linistit, dupa cum aveam sa realizez a doua zi, mult prea aproape de Palatul Regal. Noaptea vine brusc la 19, fara sa te lase sa te pregatesti, dar ziua incepe si mai brusc la 4-5, ca doar de-aia se cheama “tara soarelui rasare”. Declar cu regret ca nu am prins niciun rasarit si poate acesta este unui din motivele pentru care ar trebui sa revin.
Am luat aceeasi strada a hotelului la pas, pana cand am gasit un restaurant thai care nu a inchis atat de devreme pe ca era ceasul nostru biologic, iar foamea europeana si-a spus din nou cuvantul, ca deh, de unde sa stim ca in fata unui castron imens cu supa si taitei e suficinet sa te opresti? Plus ca nu aveam destula pregatire cat sa ii sorb fierbinti si cu sunet, cat sa nu ma fac de rusine fata de bucatar ca nu l-am finalizat! Era cat un castron de salata, nu ce vazusem in filme, acele minuscule boluri cat causul palmei! Dar! Berea avea gustul de acasa, gustul care mi-a adus caldura si familiaritatea de care aveam nevoie in acel moment.
Am constientizat ca viciul meu de a fuma va avea de suferit abia cand am ajuns la hotel si cand am vazut cum arata camera respectiva si nu am putut sa inteleg. Cine pe cine protejeaza? Poti sa iti imaginezi o camera de 1×2 metri, cu un biet aer conditionat, de iti venea sa iti versi matele de cand aprinzi o tigara? Insa ca un calator supus, care se adapteaza rapid cu ce ii ofera tara-mama, m-am conformat fara sa mai caut raspunsuri.
Cu greu am abandonat facebook-ul din noapte si am strans din ochi chinuita de oboseala dar si de tentatia rasaritului, cu speranta ca o zi noua si spectaculoasa se apropie.
A douazi in Tokyo a fost epopeica, totul virgin si nou, fara asteptari.
M-am indragistit de taxiurile nipone, negre, clasice si lucioase, pline de mileuri si perdelute minuscule. Daca as ramane in Japonia, clar ca mi-as deschide o afacere cu mileuri crosetate si tot felul de briz-briz-uri pentru taxi-uri. Sa nu ma intelegeti gresit! Nu sunt acele zorzoane cum au taxiurile de la Pelican. Doamne fereste! Cu tot kitch-ul lor, iti dau o stare de prospetime si curatenie, cum rar o intalnesti. Ar putea fi o moda noua! Sa nu mai zic ca soferii poarta manusi albe si sunt foarte educati. Iar aici voi povesti o intamplare din Kyoto si reactia unui taximetrist cand ne-a intrebat din ce tara suntem, cand m-am simtit mandra de ceea ce sunt. A batut din palme si a scos acele onomatopee tipice si greu de reprodus in litere: “oooooo welcome Romania! China and Coreea not good!” L-am intrebat ce stie despre Romania si stia ca e mai frig, stia de Nadia Comanici si Andreea Raducan! M-am dat jos bucuroasa de faptul sa sistemul lor de emigrari este imbatabil si cu promisiunea de a o imbratisa pe Andreea Raducan din partea lui!
Oamenii acestia nu au auzit de notiunea de spaga, bacsis, ciubuc. Nu au fost atinsi de latura balcanica si iti dau rest pana la ultima farama de yen, cu respect si consecventa, nu accepta nimic in schimb pentru serviciul care au onoarea sa ti-l presteze. Este locul in care nu am avut nicio grija sa fiu furata, inselata sau pacalita. Nu a trebuit sa negociez, sa ma targuiesc si am platit de fiecare data pretul corect, iar de relaxarea asta rar ai parte in oricare alt colt al lumii. Daca mi-as fi lasat fortofelul si banii la vedere, si-ar fi luat cat ar fi trebuit si ar fi zis de cel putin 3 ori “arigato gozaimas”, cu plecaciunile corespunzatoare la 90 grade, pana cand m-as fi plictisit.
A doua zi in Tokyo a fost mai mult decat perfecta. Dar am ajuns déjà la episodul doi si aceasta este alta poveste. Sayonara!
Iar daca vrei sa asculti ce m-a calauzit, iti las aici un crampei de viata
