Am fost in Japonia II

Am fost in Japonia – Ziua a II-a . 

Partea Intai. Pamantul 
Dimineata a venit asa cum vine orice dimineata in Japonia, te inunda si iti invadeaza spiritul. Stiam ca va fi o zi minunata, dar nu imi imaginam ca va fi perfecta de la inceput pana la sfarsit. Din nou, nu aveam nicio asteptare, iar planuri doar pentru prima jumatate de zi facute de agentie, in rest, program de voie. Aveam niste mici dorinte vagi, insa poate ca nu as fi fost suparata daca nu s-ar fi materializat.
Ne-am asezat in autocar, evident nerespectand ora de intalnire, iar ghida noastra Yokko intra in fibrilatii de fiecare data cand era vorba despre punctualitate. A vazut cineva roman punctual? Nici ea, dar asta e o alta poveste din ziua a treia.
Palatul Imperial era la cateva stradute de hotelul nostru, insa am avut prilejul sa mai trecem inca o data pe langa cladirile pe care le identificasem cu o zi inainte si care acum deveneau repere certe ale vecinatatii noastre urbane.
Intr-un oras imens, unde terenul are o valoare colosala si este pretuit pana la ultimul centimetru, cum e sa descoperi un parc imens, cu iarba verde crud si plin de pini schimonositi? Un parc unde tacerea doare si verdele este suprem in imparatia sa! In departari se vedeau zgarie-norii, ce strajuiau parcul si te trezeau la realitatea mileniului prezent. Ma ciupeam din cand in cand, sa constat ca nu era o intoarcere in timp si ca traiesc aievea vremurile noastre.
Palatul imperial se viziteaza doar de doua ori pe an, dar nici ca mai conta, eram la poarta lui, parca atat de mica in contradictie cu restul proportiilor, strajuit de un sant de apa, exact ca in cartile cu shoguni si samurai. La intrarea in parc statea statuia unui samurai, falnic pe calul si plin de zorzoane, si am simtit un gol in stomac si furnicaturi: oare el o fi? Saigo Takamori? Ce conta ca citisem o multime de informatii despre locatia celui de-al treilea samurai al dinastiei Meiji si ca se afla in parcul Ueno, asta tot samurai era, memorabil sa ii ramana numele in istorie, ca eu nu mai tin minte cum il cheama.
Surprinzatori erau copiii de gradinita si de scoala, toti imbracati la fel in uniforme, mergand incolonati unul in spatele celuilalt sau asezati pe iarba sau pietricele. Pe urma am aflat ca de fapt sunt plimbati prin toata tara si invata istorie la fata locului, de fiecare data fiind numeric mai multi decat turistii. Sunt cuminti, respectuosi, tacuti chiar, in ciuda varstei mici si fara sa fim invaluiti in zumzetul pe care l-as fi asteptat. M-a uimit acest sistem educational ce face parte dintr-un concept strain noua, adica un patriotism rar intalnit, respect pentru tara si resursele ei, economisire, ecologie, curatenie si disciplina. Putem spune orice, ca sunt robotizati, ca sunt spalati pe creier, dar nu ii vom intelege niciodata cat de mult isi iubesc tara si isi respecta istoria si traditia, pentru ca aceste valori le sunt inoculate de mici atat la scoala dar si in familie. Pentru noi e mai usor sa luam in deradere si sa ne badjocorim natia ce ne-a zamislit.
Mi-aduc aminte din nou de Yokko, ghida japoneza, care incerca sa ne determine sa fim punctuali, de data asta punand accent pe economisirea combustibilului, cum ca aerul conditionat din autocar functioneaza doar daca se strange toata lumea la ora fixata, cum ca ei nu risipesc resursele, mai ales ca vor sa inchida cateva centrale nucleare si ca fiecare cetatean isi aduce aportul lui la acest deziterat national.
Tokyo Tower e un fratior mai mic al Turnului Eiffel, chit ca nu sunt adepta acestui stil de turism modern, m-am lasat dusa de val pana la capat, mai ales ca la Paris ma dezarmeaza de fiecare data cozile interminabile de turisti si spre rusinea mea abandonez si ma multumesc doar cu aerul inspirat adanc in piept si atat. Din varful turnului se vede orasul in toata splendoarea lui, iar daca cerul e senin, poti vedea chiar si muntele Fuji, iubirea mea, una dintre minunile pe care doream sa le vad. Recunosc ca nu am vazut muntele Fuji, dar in seara acelei zile a aparul la stiri ca la un moment dat a fost vizibil din capitala.

Aici am facut cunostinta cu matcha, pudra de ceai verde japonez, sub forma de milkshake cu frisca si inghetata matcha. Are o culoare intensa, un verde vibrant si abia asteptam sa il gust, mai ales ca asteptam ca senzatiile sa imi inunde trupul, daaaar, vaaaai! Poti sa iti imaginezi un fresh de pir sau un suc de fan? Exact asa este! Sa nu ma intelegeti gresit, sunt o infocata bautoare de ceai verde, insa nu acela. Sunt o cunoscatoare declarata si am trecut de multa vreme de la pliculete Lipton la rafinament, adica ceai varsat de buna calitate, infuzat nu mai mult de 3 minute cu clepsidra alaturi, pe care il pun in plicuri atunci cand il consum, intr-atat incat sa vad frunzele cum se desfac si se umfla, fara sa am parte de tocaturi indoielnice de proasta calitate. Nu il infuzez niciodata in chestii metalice, iar pentru mine cele doua cani de ceai verde pe care le beau zilnic, au ritualul lor si imi trag sufletul spunandu-mi ca fericirea poate sta intr-o ceasca de ceai.
Va puteti imagina socul pe care l-am avut? Si jur ca m-am chinuit si straduit sa imi placa, imi imaginam cu se rasucesc in morminte atat Rikyu, marele maestru de ceai si toate gheisele si samuraii pe care i-am intalnit si i-am iubit in cartile citite de-a lungul timpului. Ma declar o ignoranta si o profana, dar zau ca nu mi-a placut deloc!
M-am plimbat cu paharul de shake de ceai verde pana la urmatoarea destinatie, Asakusa Sensoji Temple, cel mai vechi templu budist si iconic in Tokyo, de o fascinatie rar intalnita. Era prima mea intalnire cu istoria, cu vechea cultura, cu timpul stat in loc si era ceea ce imi doream sa vad, fara sa imi imaginez surprizele care ma asteptau in Kyoto.
Acolo am aflat cu stupoare ca nu exista cosuri de gunoi si ca oricat m-as stradui, daca mai beau din shakeul de ceai verde, sigur il dau afar ape unde a intrat. Nu puteam sa il bag in rucsac, ca era jumatate plin si riscam sa mi-l intind pe spate. Yokko mi-a explicat paradoxul acestei tari curate si fara cosuri de gunoi, paradox care vine din cultura shintoista, cum ca zeii se supara daca nu ai grija de lucrurile tale si daca le lasi la intamplare. Ca tot eram intr-un templu budist, m-am rugat la Budha sa ii linisteasca pe zei si sa ma ierte daca abandonez paharul discret, pe o masuta, mai ales ca urma sa intram in temple si sa invatam cum se roaga ei. Sper sa obtin si iertarea ta, cititorule drag.
Vedeam in sfarsit pagode, femei in kimonouri, turisti de toate culorile si multi elevi, foarte multi elevi. Interesanta este prezenta apei si rolul ei purificator inainte de rugaciune si cum cu un polonic de bambus torni apa in mana dreapta, in mana stanga, te clatesti in gura (si scuipi, ca apa nu e potabila), ceea ce m-a dus cu gandul la Islamism si ma tot gandeam care e asemanarea si legatura dintre ele. Am intalnit fumul betisoarelor si zau ca nu e deloc suparator precum cele care ajung la noi, este diafan si parfumat, asa cum mi-l imaginam si il simteam in mintea mea. Fumul se inhaleaza si se inspira profund, ca sa te purifice si sa iti poarte noroc, prin urmare am plecat cu doua cutii sa imi ajunga pana ma satur, una cu aroma de lotus, cu care ma desfat seara acasa si una de lavanda in care ma afund la birou.

Sa revenim la agitatia si animatia din templu, am vazut gheise false in kimono-uri, care de fapt erau turiste sau hostesse, iar surprinderea maxima a fost o islamista imbrobodita, dar care isi purta kimonoul din polyester cu mare mandrie. Chinezii si coreenii sunt cei mai des intalniti turisti si nu prea agreati, insa cunostintele mele in materie de identificare a lor nu sunt atat de selecte pe cat ma asteptam, pentru mine sunt greu de deosebit, cu ochii lor oblici, pometi proeminenti si fete turtite. Daca ma uit bine la mine din profil, seman un pic, nu-i asa? Noi astia, mancatori de orez 🙂.
Ziua cu program se terminase si autocarul a imprastiat pe drumul pana la hotel pe toti turistii care aveau planuri si lectiile facute, iar atunci am intrat un pic in panica, pentru ca Lonley Planetul meu era cat o caramida de greu si zacea linistit in camera. Nu sunt o turista disciplinata deloc, as putea spune chiar haotica is dezorganizata, insa daca exista un zeu al turistilor, el are grija de mine de fiecare data si ma calauzeste spre locuri si momente inedite! Asa ca m-am lasat pe mana lui!
Dupa un pranz surprinzator de traditional, am poposit din nou la cafeneaua doamnei in varsta si fara de varsta, iar acolo eu si Anamaria ne-am inarmat cu curaj sa cucerim metroul din Tokyo, din ciclul ori noi pe el, ori el pe noi. Si mi-am adus aminte cum se numea “Edo Caffee”. Iar emotia maxima a fost muzica. Cum sa asculti Pink Martini si Tea for Two? Am facut schimbul de tigari de rigoare, cu o alta doamna, care a venit sa imi examineze pachetul roz si ne-am facut traseul pentru parcul Ueno. Eu imi doream sa il vad pe Saigo Takamori, apoi sa ne ratacim pe strazi, in speranta sa ajungem in Ginza, acel mic Manhattan plin cu reclame si zgarie-nori.
Experienta cu metroul a fost fantastica, pentru ca eu nu ma descurc nici cu cel din Bucuresti si iau de fiecare data cele mai proaste decizii, insa am invins metroul din Tokyo, aceasta caracatita inspaimantatoare, un paienjenis colorat, un amestec de metrou si tren, pe care mi-l imaginam aglomerat ca in clipurile de pe youtube si fioros precum serpii Medusei. Nu a fost deloc asa si acum ma gandesc cum naiba se descurca un japonez in Bucuresti, ca i-ar fi imposibil sa nu se rataceasca?! Oameni buni, statiile au numere si indicatoare cat sa nimeresti ca orbul Braila de pe o linie pe alta!
Si iata-ma fara cuvinte in parcul Ueno, cu inima spargandu-mi pieptul in fata panoului din parc, care m-a dus spre statuia lui Saigo Takamori. Dar care e nebunia din capul meu si fascinatia pentru acest samurai? Pentru ca nu stiu provenienta numelui meu de la tata, pe care il port cu mandrie (si la care cu regret am renuntat o scurta perioada de 8 ani cat am fost casatorita, dar jur ca nu mai fac – nici casatorie si nici schimbare de identitate) si toate indiciile ma duc catre Japonia, mi l-am ales pe Saigo Takamori ca stra-stra-stra-bunic. Un coleg de facultate, indragostit fiind, se apucase sa studieze ce ar putea insemna Saygo si s-a documentat temeinic, pana cand mi-a explicat ca sai-go inseamna “cinci sabii” si ca al treilea samurai ai dinastiei Meiji era acest Saigo Takamori. El a inspirat si filmul “The last samuray”. Si iata cum s-a legat obsesia mea de Japonia, cu o fascinatie incredibila, cat sa nu ma mai simt dezradacinata si batuta de vant. Asa am inceput sa citesc cu nesat tot ce mi-a cazut in mana, sa ascult muzica cu influente nipone, sa ma indragostesc iremediabil de Hokusai si stampele lui cu muntele Fuji, sa il descopar pe Utamaro si gheisele lui sa imi strajuiasca camerele biroului. Tot din aceasta pasiune nebuna am ajuns la muzeul Rijsk din Amsterdam, sa caut sa vad Marele Val de la Kanagawa fara sa il gasesc si sa o fac pe o biata doamna de acolo sa isi ceara scuze ca am fost dezamagita ca nu l-am vazut, fiind ascuns in beciurile muzeului. Stiu doar ca una din marile mele dorinte este sa vad o stampa originala a lui Hokusai si pot sa mor fericita. Dar fiecare are pasaricile lui, iar eu sunt atat de mandra de stolul meu!

Si iata-ma in fata statuii samuraiului meu iubit. I-am dat roata, l-am pozat, l-am contemplat si eram atat de bleaga de emotie si cu lacrimi in ochi, incat am o fata in poze de ma enervez chiar si eu pe mine. Este impunator, cu o burta considerabila sub yukata lui, fara armura, insa strajuit de un Akita Inu. L-am intanit in numeroase carti si japonezii sunt innebuniti dupa faptele lui de vitejie, asa ca iata de ce m-am indragostit! Nu eram singurele turiste cazute in admiratie in fata statuii, ne-am imprietenit cu trei surori nipone trecute bine de tinerete si pe care le-am pozat in fel si chip cu Takamori, pana s-au retras impacate in treaba lor. Nu imi amintesc mare lucru despre parcul Ueno, decat ca eram fericita, dar acel gen de fericire implinita si impacata. Tokyo imi adusese mai mult decat puteam eu duce!