Ne place sau nu, traim intr-un ecosistem complex pe care din pacate tot noi, ca specie autoconsiderata superioara, il supunem la dezechilibre majore care ne vor afecta iremediabil.
Nu fac preveziuni apocaliptice, nu sunt un specialist in marile probleme ale erei industrializate, cum ar fi incalzirea globala, stratul de ozon, desertificarile, sau iminenta disparitie a papagalului de balta, potarnichii de camp verde sau musca de Nil. Poate doar prin documentarele posturilor TV de nisa, prin cartile unor docti in materie si barfa din fata blocului.
Ca “la bloc” vroiam sa ajung. La nici doua zile dupa drama din Parcul Tei, cele trei patrupede care dominau hegemonic aleea ferita unde locuiesc au disparut degraba. Nu stiu daca au ajuns in curtea unui binevoitor din Sinaia asa cum declarau niste vecini, sau pe vreun camp parasit, sau au avut o soarta mai trista. Nu mai sunt pur si simplu, dupa ani in care m-am simitit mai mereu deranjat de prezenta lor.
Acum cred ca pe nedrept, dar va spun un pic mai incolo de ce.
Adusi “cu acte in regula” de un ONG marinimos, vaccinati si cu placute in urechi, au fost subiect peren de discutii interminabile intre locuitorii celor doua bloculete de 4 etaje care strajuiesc aleea.
Cainii maidanezi formasera un grup compact si omogen cu multe reactii contradictorii, neobisnuite pentru noi, oamenii: alertau grabit orice trecator ratacit, urlau impreuna la luna si stele, la sirena unei ambulante care se auzea departe in noapte; mai gustau un crac de pantalon al vecinei nesuferite de la 3, mai depaseau arealul pentru a alerga dupa masini in voie pe bulevard. Mereu satui si aparent plictisiti, “intindeau” asfaltul lungiti la soare in parcare, incat de multe ori trebuia sa cobori din masina pentru a-i putea urni din cale. Umpleau de par treptele intrarii in scara si mai lasau cate un rahat pe ici pe colo, numai bun sa calci in el cat sa ai noroc toata ziua 🙂
Erau niste vagabonzi de talie mare, deopotriva amenintatori si nesuferiti pentru majoritatea, dar care asteptau rasfatati sa fie smotociti de picii stransi seara la joaca sau care in miez de noapte veneau intaintea-ti si te acompaniau pana la intrare, uneori chiar si cateva sute de metri. Faceam adevarate crize de nervi atunci cand copii mei se chinuiau sa-i ridice in brate sau cand scuturam o hainuta plina de par scapata pe jos. Sunt convins si acum ca puteau fi purtatori de cine stice ce boli si ca prezentau un pericol destul de serios pentru orice strain care indraznea sa atinga “linistea” comunitatii.
Si au disparut.
In urma lor, incet incet, ecosistemul incepe sa aduca plombele necesare echilibrului sau intrinsec:
– mai intai o pisica, apoi doua, in curand un cor intreg ce intretine o miorlaiala nocturna care-mi sugereaza nasterea in curand a unor noi generatii 🙂 Nu credeam ca voi duce dorul unor caini maidanezi in noapte, pisicile ii intreg lejer in puterea decibelilor.
– intr-una din seri, un sobolan imens, dar IMENS, mi-a sters pantofii in urma unui sprint supriza intre canalul A si canalul B, e pentru prima data cand vad asa ceva de cand locuiesc acolo.
– cativa gandaci apar curajosi din mocirla subteranului, impunandu-si teritoriul pe capacele de fonta, incercand sa recupereze un drept natural.
– doi oameni ai strazii si-au gasit imediat resedinta de noapte chiar langa tomberoanele de gunoi de la marginea aleii.
– instinctiv, seara de seara, verific suplimentar daca geamurile sunt inchise, daca usa e securizata, daca mai am camerele de supraveghere pornite.
Teritoriul, odata parasit de cainii mei “de cartier” , se umple implacabil cu alte resurse de echilbru, nocive pentru noi dar naturale pentru el. Nocive pentru ca am scapat de un “disconfort” si am “primit” in loc aspecte mult mai sordide si respingatoare ale vietii.
As vrea sa intelegeti ca intreg articolul nu este decat o constatare. Nu sunt pe baricade, nu militez in favoarea cuiva.
Si are intr-adevar o concluzie personala: degeaba ne consideram superiori daca nu stim sa controlam rational mediul. E vina noastra ca niste animale domesticite de zeci de mii de ani au devenit niste bestii insetate de sange, salbaticindu-le in haita prin parcuri parasite sau mahalale mizere. Suntem meschini si ipocriti pentru ca “interesele noatre vitale” nu depasesc stadiul unei amibe ratacite. Vedem mereu in fata solutia finala fara a ne gandi la consecinte.
Daca transformarile le-am simtit atat de viu pe umila mea strada si intr-un timp atat de scurt, nu pot sa-mi inchipui ce se intampla la o scara multiplicata cu cat vreti voi.