Zambetul copilului meu de nepretuit. Pentru a-l vedea imi trebuie ceva malai pe Mastercard

Media se hraneste zilele acestea cu nesfarsitul subiect al sistemului medical romanesc, servit  de situatii si cazuri  prezentate ca obscen de socante dar care intra in “normalitatea” ultimilor 20 de ani. Vorbim de un sistem schimonosit, primitiv, ipocrit, intrat intr-o criogeneza perena pe care nici cei cativa specialisti sau devotati nu-l pot dezgheta. N-am nici un drept sa ma revolt, ar trebui sa completez cateva pagini intregi cu spagile pe care le-am dat, de buna voie si nesilit de nimeni, exagerat de insistent cateodata, alergand doctorii pe holuri si prin cabinete. Am fost nevoit sa cutreier spitale din Bucuresti alaturi de rude aflate in dificultate, am stat pe langa usi la operatii, am asistat la tomografii, ecografii, radiologii, am invatat despre chimioterapii, cobalto, operatii complicate s.a.  Dar nu pot accepta in ruptul capului umilintele pe care le-am indurat atunci cand vroiam sa vad zambetul copilului meu.

Banal. Am devenit tatic. Sotia ma suna si-mi sopteaste uscat ca avem o fetita.

Alerg fericit spre Spitalul Municipal (habar-n-am daca asa se numeste oficial, e cel de la Eroilor), descalec din masina la 1km de spital (sa mai spun ca acolo am gasit loc de parcare?) , nu ma sinchisesc ca florareasa din statia lu’ 368  ma fura amarnic la cei 51 de trandafiri pe care i-am cumparat si ajung imbujorat la poarta de la curtea principala. Am ajuns.  Si ce daca? Probabil cel mai important om din schema de personal mi se aseaza in fata retinei si-mi sopteste sagalnic ca la Marasesti: “Pe aici nu se trece!” Este portarul. Da, portarul, omul institutie, master of commander, tatal tatilor, chintesenta sistemului medical romanesc. “Sunt proaspat tatic…” incerc eu un dialog bazat pe propozitii simple, pe intelesul tuturor. “Serios? Imi pare rau…” trage o flegma grobianul masurand din priviri imensul buchet de trandafiri. “De ce sa va para? Din contra, ar trebui sa ma felicitati” incerc eu sa dezghet atmosfera inceputului de aprilie, 7 aprilie, 6 pm. “Imi pare rau … ca nu pot sa va las sa intrati, orele de vizita s-au terminat”. ” Cum s-au terminat? n-ati mai oprit si dvs. cateva? de rezerva? pentru cei care au ghinionul sa nu le nasca nevasta intre orele 12 si 2?” Se scarpina in cap, semn ca dialogul ar trebui sa se opreasca grabnic; mecanic, bag mana in portofel, vad ca la capitolul “marunt” am numai hartii de 100.000 lei,  ii intand una fara remuscari, ma intreaba la ce etaj trebuie sa ajung – la 6 idiotule, acolo e sala de nasteri – se scarpina in cap, zambeste si-mi ureaza succes.

Alerg fericit spre intrarea principala. Una din ele de fapt, locatia avand multe bucati in renovare. Intru voiniceste si imediat imi pocnesc ficatul intr-o bara identica cu cele folosite la intrarea la metrou sau la targul Autovit. Un voinic se ridica de pe un tamburet putin amuzat si ma priveste duios. “Merge cu fise?”  icnesc eu aplecat de durere, sperand intr-o minune. “Nu merge, l-am blocat pentru ca orele de vizita s-au terminat” “Am aflat…” ma resemnez eu, scot “maruntul” de o suta de mii si il intind spasit. “Urcati pe scari, sa nu va vada cineva” imi sugereaza cel de-al doilea Cerber al spitalului, zambeste si-mi ureaza succes.

Alerg fericit pe scari. De fapt imi tarasc cele 100 de kile intre etajele 4 si 6, buchetul mi se pare de plumb, ajung vlaguit si incerc sa cotesc spre salonul cu pricina. Eroare. In fata unei usi albe de termpan, incuiata, vegheaza un alt neinfricat aparator al dreptatii in spitale, bodyguard-ul suprem. “Unde mergeti?” aceasta formulare mai celebra decat “Evrika!”lui Arhimede este scuipata printre dinti de individ. “Sa-mi vad copilul” urlu eu deja disperat, pregatit sa infrunt SISTEMUL TICALOSIT. “E carantina, nu puteti trece”  “Crezi ca ma mai  poate opri carantina, canicula, caligula sau cum o mai cheama pe duduia asta?” fortez eu nota cu inca un sutar. “Ok, intrati pe hol, mai faceti trei pasi si asteptati o asistenta sa vina sa va dea echipament adecvat, halat si papuci” imi preda instructiunile strajerul,  zambeste si-mi ureaza succes.

Alerg fericit pe hol. O asistenta durdulie imi urla in ureche: “Cine v-a dat voie aici?”  “Nicolae Grigorescu…” rad eu nervos cu bancnota in mana pe care o plasez strategic in buzunarul halatului.  Primesc niste plastice albastre pe post de halat si papuci, ma introduce in salon  si ma roaga sa nu stau mai mult de 10 min ca “vine domnul doctor si face scandal”. Imi vad mogaldeata,  zambetul ei se tipareste in suflet, intind mecanic florile si-mi simt emotia in gat. Aud ca prin ceata vorbele proaspetei mamici: “Mi-e foame, ce au astia pe aici nu se poate manca; poti sa-mi cumperi si mie ceva din oras?” Presimt ca paznicii vor deveni in curand prietenii mei cei mai buni. Zambesc, imi urez succes si incep sa alerg.

Aceasta este partea fericita a spagii. Din pacate.

PS: Sa mai spun ca the funny story de mai sus a reprezentat doar inceputul a 4 zile de  spaguit in spital? doctori, anesteziste, pediatre, asistente, portari, infirmiere, brancardieri?? Ca cei 51 de trandafiri au fost furati din vaza in prima noapte de o infirmiera?!? Ca a trebuit sa dau spaga pana si pentru foaia de externare?!?! Ca asistentele cereau de la mamicile “cu stare” pampers pentru cele mai oropsite si apoi ii vindeau acestora la juma de pret?!?!?